Nelu Adrian Paraschiv

LEGENDA CETĂȚII PĂCUIUL LUI SOARE

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.
Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs.,
în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii: LEGENDA CETĂȚII PĂCUIUL LUI SOARE.

Corectura: prof. Magdalena Stefan

LEGENDA CETĂȚII PĂCUIUL LUI SOARE

Aici, chiar pe locul acesta, pe această plajă aflată pe insulă, într-o zi, stătea Nichita.

Aici, chiar aici, poetul a scris:

,,Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

de teamă să nu-mi striveşți sărutul ?...,,

Oare poetul, atunci, a simțit ceva ?

Oare ce a mișcat pana în mâna poetului și a așternut pe hârtie aceste rânduri, ca un mesaj peste timp ?!

Capitolul 1

La pescuit

Insula Păcuiul lui Soare și-a luat numele fie de la vreun cioban care își păstea vitele pe țărmurile sale, fie de la vreun pescar, locuitor din trecut al acestui păcui, al acestui ținut dintre ape.

Este o dimineață de octombrie. Este toamnă și în zori am plecat la pescuit.

Dunărea este calmă.

În zare, pe celălalt mal, se văd încă luminile orașului vecin. Încă nu s-a luminat de ziua. Acolo, în depărtare, știu că este o altă țară unde se vorbește o altă limbă. Dar mai știu că oamenii sunt la fel peste tot. Ei se nasc, trăiesc, iubesc și mor.

Gândurile mele, în această dimineață, nu au nimic în comun cu pescuitul.

Barca purtată de valurile Dunării, lasă în urmă luminile Silistrei, vechea cetate a Durostorumului și coboară pe firul apei către locurile de pescuit.

După un timp, soarele se ridică pe cer, semn că ziua își intră în drepturi. Mă uit în zare și văd o insulă. Acolo, lângă acea insulă, este locul de care am auzit.

Un loc lăudat de pescari, unde, în apele adânci din preajma insulei, trăiesc somnii cei mari. Acolo, la insulă, voi pescui!

Locul se numește Păcuiul lui Soare sau La Cetate, cum spun pescarii.

Aici, Dunărea are ape învolburate și maluri pietroase, cu blocuri mari din piatră ce sunt, de fapt, zidurile unei vechi cetăți. Zidurile coboară din hățișurile pădurii direct în apele Dunării. Aici, în acele vâltori, lângă acele ziduri, vreau să-mi arunc undițele.

Ancora cade și barca se oprește aproape de zidul cetății ce se pierde sub ape.

Arunc prima undiță în apă, undeva aproape de barcă. Ea este urmată de a doua undiță pe care o arunc puțin mai departe. În barcă a mai a rămas doar o undiță. Ultima mea undiță.

Aceasta este o undiță rezistentă, ce are firul gros și un cârlig mare.

Oare ce mănâncă azi peștele? mă întreb.

Mă uit peste apă. Acolo, în față, unde zidul cetății se scufundă, este un vârtej. Un anafor cum ar spune bunicul pescar. Un anafor arată pescarului că acolo apa este adâncă și curentul este puternic.

Oare ce mănâncă peștele? îmi repet.

Din rucsacul vechi scot o cutie mică. O țin cu grijă precum un lucru extrem de prețios. Ea chiar conține un lucru prețios!

Deschid capacul și scot singura lipitoare pe care o am. Ea este momeala supremă! Niciun somn sănătos la cap, spunea cineva, nu refuză o lipitoare ce se unduiește în cârlig.

Cu grijă, prind creatura în cârligul undiței. O prind în cârlig de două ori. Îmi este teama să nu o pierd. Aici ea este extrem de prețioasă. Acum undița este gata. Cu grijă o arunc către anafor. Momeala se scufundă. Firul se duce mult. Am intuit bine, acolo apa este adâncă.

Acum, toate undițele sunt în apă și este liniște. Se aude doar zgomotul apei care curge și spală malurile.

Încep să pescuiesc. De fapt, să aștept. Pescuitul înseamnă mai ales răbdare. Răbdare, dar și speranță. Speranța că peștele poate să tragă în orice clipă.

Dar tocmai această speranța dă pescarului și neliniște.

Acum sunt și neliniștit, dar aștept lângă undițe, neclintit de parcă aș fi de piatră.

Timpul trece. După un timp, speranța lasă locul rațiunii.

Peștele nu trage! îmi zic. Oare de ce nu trage? Nu este bună momeala? Nu este locul bine ales?

După un timp de gândire, am un răspuns.

Nu mai este pește ca altădată, zic.

Timpul însă curge în legea lui, ziua aproape că a trecut, iar soarele dă să apună. Într-un final, rațiunea lasă loc resemnării:

Asta este, spun. Fără pește astăzi!

Resemnat, vreau să plec. Încep să-mi strâng undițele. Scot din apă o undiță și o așez în barcă. O privesc dezamăgit.

Cât de multă speranță are pescarul atunci când aruncă prima undiță în apă și câtă dezamăgire are atunci când o strânge fără să fi prins ceva.

Mă uit la cele doua undițe rămase în apă și îmi este frică să mai sper. Dar speranța încă există. Este mică, ascunsă, dar ea încă există.

Oare să fie posibil acum? mă intreb.

Nu cred!... Sigur, nu!

Scot din apă a doua undiță! Dau să o ridic, dar undița opune totuși rezistență. Nu cred că este pește! Nu simt în undiță zvâcnirea specifică peștelui.

S-a agățat, cred...Este normal, îmi zic. Pescuiesc lângă zidurile vechii cetăți. Oare câte pietre sunt în apă? Încet, trag de undiță cu atenție. Nu vreau să rup firul. Sper să reușesc… Și simt că reușesc. Recuperez firul cu greu, dar îl recuperez.

Ceva opune însă rezistență. Ceva este prins de cârlig, întrucât firul vine greu. Dar nu se zbate. Deci, nu este pește!

La capatul firului, prins de cârlig, din apă se ivește ceva, ce pare a fi un obiect... Nu știu ce este. Este negru, acoperit de pământ și are câteva scoici lipite de el. Ele îmi arată că lucrul acela zace sub apă de ceva timp.

Să fie o piatră? ...nu, nu este o piatră !... este neted și pare a fi făcut de mâna omului.

Desprind cârligul, înlătur scoicile și spăl bizara captură. Este un obiect metalic ce pare a fi o cruce și are o parte ruptă. Crucea nu este mai mare de o palmă și pare a fi veche. Metalul este turnat și finisat destul de grosolan.

Sigur este veche.

Țin în mană neobișnuitul obiect și îl privesc.

Prin minte, legat de cruce, încep să îmi alerge gânduri…

Oare cât de veche este ?

Oare cui a aparținut ?

Este valoroasă ?

În mâna mea se află crucea care mă fascinează și mă intrigă, dar privirea îmi alunecă și spre ultima undiță aflată în apă. Încă mai am o speranță…

Oare să am atât noroc, să prind un pește la ultima undiță?

Nu, nu este posibil!

Voi scoate undița! Dar… parcă… totuși aș mai lăsa-o puțin. Cine știe...

Încep să-mi strâng celelelte lucruri. Mă pregătesc de plecare.

Ce să fac cu crucea?

O așez în barcă, lângă undiță. Acestea vor fi ultimele lucruri pe care le voi strânge.

Pe moment, atenția îmi este furată de ceea ce fac. Strâng lucrurile în liniște și împăcat cu mine.

Îmi spunea bunicul că pescuitul este loterie. Astăzi prinzi, mâine nu. Astăzi la mine, este nu.

Dar simțurile mi se trezesc brusc. Într-o clipă starea mi se schimbă. Corpul tot mi se încordează, când, cu coada ochiului, am zărit vârful undiței îndoindu-se către apă. Urechea a tresărit și ea la zgomotul bățului care s-a mișcat pe fundul bărcii.

Pescarul din mine a prins viață! Prind undița și trag cu putere.

Dacă este somn - și sper să fie - trebuie să-l înțep bine! Gura somnului are oasele tari.

Mai trag de undiță o dată pentru a înțepa bine peștele. Undița este cu întregul vârf, în apă. Deși am frâna strânsă, peștele trage fir.

Pare mare!

Firul taie apa și se îndreaptă rapid către larg. Tamburul undiței pare că ia foc. Peștele continuă să ia fir. Țin de undiță cu ambele mâini și simt, prin fir, zvâcnirea peștelui.

Este pește și este mare!

Este somn!

Undița se apleacă și mai mult către apă. Simt că peștele coboară acum, către adâncul apei.

Asta, nu!

Dacă ajunge pe fundul apei, risc să-l pierd. Aici sunt multe pietre, multe agățători.

Îmi aduc aminte că am ales dinadins locul de lângă zidul vechii cetăți. Acum lucrul acesta mă sperie.

Dacă peștele ajunge în pietrele alea, îl pierd!

De ce am ales tocmai locul acesta?!

Privesc spre vârful undiței, aflat în apă. Peștele continuă să coboare. Privirea mi se duce pe fundul bărcii, unde văd acolo crucea recuperată din apele Dunării.

Dă, Doamne, să-l scot! spun.

Corpul îmi este încordat precum fierul. Inima îmi bate în piept și simt pulsația în venele gâtului.

Oare cât am pulsul? Ce mai contează! Este mare! Este peștele pe care îl aștept de o viața!

Acum se duce o lupta. Lupta pescarului cu peștele.

Ca pescar, îmi arăt toată dibăcia în strunirea undiței, dar și peștele luptă din greu pentru viața sa!

El coboară către adâncul apei, acolo unde speră să-și găsească salvarea, iar eu, pescarul, trebuie să fac tot ce pot pentru a-l scoate la suprafață.

Este o luptă aprigă, în care există doar un singur câștigător.

Însă doar peștele va plăti cu viața. Pescarul, de va pierde, va avea doar ce povesti mulți ani de acum înainte.

Timpul se scurge.

Peștele urcă și coboară. Uneori, când pare prea puternic, îl las să tragă fir, dar atunci când dă semne de oboseală, încerc să-l aduc către suprafață.

Știu că va obosi. Și atunci am să-l ridic si am să-i dau aer. Aerul îl liniștește, îi ia din putere, iar șansele pescarului cresc.

Lupta este lungă și este epuizantă. Brațele încep să-mi cedeze. Simt deja slăbiciunea care le cuprinde.

Dar peștele nu dă semne de oboseală. Din contră, se luptă cu mai multă putere.

Dă, Doamne! repet cu voce tare.

Și brațele mă ascultă. Găsesc în mine puterea de a trage în continuare de undiță.

Firul se adună pe tamburul undiței, semn că peștele începe să urce. Urcă greu, puțin câte puțin, dar urcă.

O umbră se conturează sub luciul apei. La început, are o forma nedeslușită pe care apa caută să o țină ascunsă.

Trag de undiță și încet, sub apă, se conturează o siluetă lungă, cenușie, într-o văltoare de ape. Peștele face o ultimă încercare de a se scufunda.

Eu sunt în picioare, cu brațele încordate pe undiță.

Nu va reuși!

Dintr-o dată, din apa tulbure apare peștele… întâi capul, apoi de-a-ntregul.

Mă sperii.

Cât este de mare ?! Este lung cât barca și are, cred, greutatea unui om.

Este un somn mare și bătrân. Are mustățile lungi și o gură enormă. Totuși, ochii îi sunt atât de mici și atât de stranii!... Par a fi ochi de om. Acei ochi mă privesc, iar eu, la rându-mi, privesc acei ochi.

Suntem față în față, precum doi războinici. Se apropie finalul luptei.

Doar unul va câștiga!

Îmi doresc să fiu eu acela!

Privesc somnul în ochi, în acei ochi mici și stranii, iar timpul pare că s-a oprit. Durerea brațelor a dispărut brusc, iar o liniște nepământeană mă învăluie. Peștele nu mai trage în undiță.

E multă liniște.

Acei ochi mici și stranii par a-mi spune ceva. Încerc să deslușesc. Și încep a înțelege. Mintea-mi, la început, înțelege greu. Dar cuvintele încep să se lege.

Cineva îmi vorbește:

Iți cer un târg: viața mea pentru o poveste!

Mă uit în ochii aceia mici și stranii și caut să înțeleg. Oare acel somn uriaș își cere viața la schimb cu o poveste?!

Închid ochii, aplec capul, iar buzele fără a scoate un sunet, spun:

- Da!

***

Capitolul 2

Istorie

Peste minte mi se ridică un văl de ceață și văd aievea.

Povestea începe demult. Începe cu această apă cunoscută sub multe nume.

Acestui fluviu nobil i s-a spus în multe feluri. Fiecare neam de oameni care a trăit pe malurile sale i-a spus diferit. Vechii romani, latinii, i-au spus Danubius. Germanii îl numesc Donau, maghiarii îi spun Duna, iar sârbii și bulgarii îl stiu de Dunav. Turcii îl denumesc Tuna, iar valahii, românii de azi, i-au spus Dunăre. Englezii care s-au aventurat pe apele lui i-au spus Danube.

Pe malurile acestui fluviu mândru au trait multe neamuri, iar apele sale au fost hotar între aceștia.

Dar Dunărea întotdeauna a legat oamenii și nu i-a despărțit, în ciuda granițelor.

Este anul 1047 și este primăvară pe pământul Dobrogei.

Aici, la granița Imperiului Bizantin, pe malul drept al Dunării, se află un mic sat de pescari. Bordeiele pescarilor sunt construite lângă o cetate unde armata bizantină își tine corăbiile din flota de război. Bordeiele sunt plămădite din pământ și paie. Mai mult de jumătate din înălțimea lor este săpată în pământ; astfel, în bordeie, vara este rece, iar iarna este cald.

Acoperișurile lor, meșterite din stuf și papură - care se găsesc din belșug prin bălțile locului- ies din pământ precum niște mușuroaie.

Aici, pescarii își duc traiul împreună cu famiile lor.

Viața lor este simplă. Ei nu cer mult. Se mulțumesc cu puținul pe care îl oferă Dunărea.

Bătrânii lor construiseră satul lângă Cetatea Flotei, locul fiind bun pentru a-și adăposti bărcile și erau feriți de inundațiile și revărsările Dunării. Tot aici, ei se simțeau în siguranță lângă acei soldați ai imperiului care păzeau cetatea.

Truda lor zilnică începea dimineața, înainte de răsăritul soarelui, când pescarii plecau cu luntrele lor pe apele fluviului la pescuit. Știau că recolta de pește este mai bogată dacă vor fi pe luciul apei la revărsatul zorilor.

Și pește era din belșug.

Peștele era, pentru familiile lor, mâncarea zilnică. Iar atunci când apele erau darnice, iar peștele prisosea, ei făceau troc cu țăranii din vecinătate. În schimbul peștelui ei luau alte lucruri de trebuință: grâu, mei, legume și, uneori, pasări și animale. Pentru astea din urmă, ei dădeau mult pește.

Uneori soldații din cetate cereau și ei pește, dar îl plăteau corect.

Exista, totuși, o singura excepție. Pescarii nu cereau niciodată bani pentru peștele pe care îl trimiteau la săptămână bisericii. Nu pentru că nu aveau nevoie de bani. Făceau acest lucru pentru că această adunătură pestriță de oameni săraci era credincioasă.

Cei mai mulți dintre pescarii de aici erau bulgari și valahi, dar mai erau și ceva greci pripășiți pe aici în urmă cu ani, veniți odată cu oștile bizantine. Toți erau oameni credincioși, creștini-ortodocși, care respectau poruncile creștine. Însuși Dumnezeu, prin gura preotului, a zis că omul trebuie să muncească șase zile, dar a șaptea zi din săptămână, duminica, să fie pentru odihnă, iar ei duminica nu munceau.

Duminica, bărbații în frunte cu starostele pescarilor Niculai, mergeau la biserică. Acolo, în mica biserică din cetate, uneori nu era loc pentru toți, iar unii dintre pescari mai rămâneau și afară în fața bisericii. Însă starostele Niculai avea loc înăuntru de fiecare dată.

Cei mai mulți dintre pescarii vorbeau bulgărește. Puțini știau grecește, limba în care se oficia slujba și limba oficială a imperiului. Dar toți acești bărbați cu fețele acoperite de bărbi aspre și cu frunțile arse de soare și vânt stăteau pioși în picioare, cu căciulile în mâini, cu capetele plecate și, fară să scoată o vorbă, ascultau slujba părintelui Simion.

Pentru ei, în cer, cel dintăi este Domnul Dumnezeu, înconjurat de Maica Domnului și Sfinții Apostoli, iar pe pământ, primul de cuvântul căruia ascultau era bătrânul preot, urmat de starostele Niculai și de căpetenia cetății.

Starostele Niculai, în fiecare duminică, la sfârșitul slujbei, se ducea la bătrânul preot. Asta nu înainte de a lua din mâna unui pescar o traistă cu pește, prins în seara dinainte și ținut până atunci în apă, la jug, să fie proaspăt.

Plin de evlavie, starostele înmână părintelui monah traista cu pește în timp ce, cu pioșenie, îi săruta mâna dreaptă. Bătrânul preot îi mulțumea și, de fiecare data, îl întreba dacă nu cumva în traistă s-ar afla niscaiva somn. Asta pentru că părintele Simion era bătrân, iar ochii și dinții nu-l mai ajutau.

Somnul este printre peștii cu oase puține, iar somnul chiar îi plăcea părintelui, atât în ciorbă, dar mai cu seama fript cu ceva usturoi alături. Niculai știa lucrul ăsta și avea grijă ca în traista preotului să fie, mai de fiecare dată somn. Tocmai pentru asta, trimitea în ziua dinainte un pescar bun în prinsul somnului, să bage câteva cârlige, anume pentru părintele preot.

Între preot și starostele Niculai se legase în timp o prietenie adâncă. Bătrânul preot îl considera pe starostele Niculai prietenul său, dar Niculai nu se gândise niciodată la preot ca la un prieten. Așa cinste era prea mult pentru el! Un om așa de citit, trimis aici tocmai de patriarhul de la Constantinopol, un om care rostea cuvântul lui Dumnezeu, nu putea fi prietenul lui! Părintele era omul pe care statostele îl respecta cel mai mult și pe care îl vedea tot atât de vrednic… precum Sființii Apostoli care l-au urmat pe Mântuitor pe calea credinței!

După ce slujba s-a terminat și Niculai i-a înmânat traista cu pește, părintele i-a zis:

- Spre seară, mai pe la asfințit, îl aștept pe băiat. Nu va sta mult, știu că mâine dimineața vrei să-l iei cu dumneata pe baltă.

- Da, părinte, îl trimit ! spuse starostele, după care sărută din nou dreapta preotului și plecă către sat.

În timp ce își așeză căciula pe cap, starostele se gândi îngrijorat unde l-ar putea găsi pe Soare, pe care nu îl văzuse din zorii zilei.

***

Când soarele era către asfințit, tânărul o luă agale către biserică.

Bătrânul preot locuia într-o căsuță mica lângă biserică. Acolo, în fața casei, pe o piatra care îi slujea drept scaun, îl aștepta preotul.

Soare sărută mâna preotului și se așeză pe o altă piatră, în fața acestuia.

Bătrânul preot spuse:

- De data asta ai ajuns la timp. Nu ai întârziat!

- Nu, părinte, nu am întârziat. Am fost în port, aproape. A sosit o corabie, plină cu soldați, tocmai de la Constantinopol. Nu am văzut până acum o corabie așa mare! A venit dinspre mare pe fluviu, numai prin puterea vâslelor. Avea sute de vâslași și era plină cu soldați.

- Stiu, a venit o galeră... spuse încet bătrânul preot. Am auzit și eu. Mă tem că lucrurile astea prevestesc ceva schimbări în lumea noastră… dar de câte ori să-ți spun: vorbește-mi grecește! În bulgărește vorbești cu pescarii.

- Da, părinte, îmi cer iertare, spuse tânărul de data asta în limba greacă. Știi, continuă tânărul, am văzut și nobili pe galera aceea. Lumea vorbește că au venit din capitala Imperiului și ar fi trimiși de Împărat.

- Așa o fi, cine știe care le sunt treburile, răspunde părintele.

- Am zărit și o fată... continuă tânărul. Nu am văzut alta ca ea. Era îmbrăcată altfel decât fetele de aici, cu straie scumpe și avea pielea albă.

Bătrânul preot se uită la tânăr cu o privire pe care Soare nu o mai văzuse până atunci. Sau poate a fost doar o părere, cine știe… Sigur este că preotul puse capăt discuției, spunând:

- Despre ce doream să îți vorbesc azi? Aaaaa ... Astăzi, am să te învăț despre credință. Despre credința noastră.

Tânărul tăcu și îl ascultă cu atenție pe preot.

- Să știi, fiule, spuse bătrânul preot, că pentru credința noastră creștină, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, mulți oameni și-au dat viața de-a lungul timpului …și o vor mai face și alții de acum înainte. Îți spun ție, copile, că la baza credinței noastre stă jertfa. Nu jertfa păgânilor, a celor care înainte se închinau vechilor zei și le aduceu ofrande, sacrificând animale sau chiar semeni de-ai lor. Spiritul credinței noastre este un alt fel de jertfă. Jertfa de sine! Iar Mântuitorul ne-a arătat asta, jertfindu-se pe cruce pentru a lua asupra sa păcatele noastre. Mântuitorul ne spune, prin propria jertfă, că dragostea supremă pe care o poate arăta un om pentru altul este propria jertfă.

La începuturile acestei lumi, oamenii se închinau zeilor. Atunci existau mulți zei. Și acum mai sunt neamuri care se închină lor. Poate că viața te va duce pe meleaguri străine și-i vei cunoaște.

Tu, copile, însă niciodată să nu te abați de la credința ta, oricât de greu îți va fi drumul vieții. Nu-ți pierde nicicând nădejdea, Domnul îți va arăta mereu calea cea dreaptă!

În sfânta duminică de azi, iți voi vorbi și despre Sfântul Apostol Andrei. Nu te teme, nu te voi ține mult… Poate preț de un ceas… sau două.

-Ascult, parinte!

-Sfântul era pescar ca și tine. Pe când Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, umbla pe lângă Marea Galilei, a văzut doi frați care aruncau mreaja în mare. Aceștia erau Sfinții Apostoli Andrei și Petru. El le-a zis: ,,Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni! Iar ei, lasând mrejele, au mers după El”.

Sfântul Apostol Andrei este unul dintre cei doisprezece discipoli ai Mântuitorului și a fost martor la botezul lui Iisus Hristos în apa Iordanului, dar și la chinurile Domnului din Vinerea Mare. După răstignirea lui Hristos și ridicarea Lui la cer, Sfântul Apostol Andrei a provăduit cuvântul Domnului în lume. După mulți ani, Sfântul Apostol Andrei a ajuns aici, pe acest pământ cuprins între Dunăre și Mare.

Bătrânii nostrii încă mai pomenesc despre trecerea Sfântului prin aceste locuri, cu un toiag în mână. Tot ei spun că Sfântul Apostol Andrei, nu departe de aici, lângă cetatea Derventului, a lovit cu toiagul său într-o stâncă și din stânca aceea a ieșit apă. Tot așa, se pomenește cum că, în drumul său apostolic prin Dobrogea noastră, Sfântul s-a odihnit într-o peșteră, și ea aflată prin aceste locuri. Și să ții minte, copile, că Sfântul Andrei este cel care ocrotește acest neam și tot el a adus credință creștină pe aceste pământuri…

Apoi, cu glas șoptit, bătrânul preot, continuă:

- Din acele timpuri a fost păstrată și a ajuns în această sfântă biserică o bucată de lemn din toiagul sfântului. Acest lemn sfânt îl voi prinde într-o cruce, iar când va veni vremea, ca tu să te lepezi de cele lumești pentru a sluji întru totul Domnului, ca și mine, atunci ți-o voi da ție. Ea va fi crucea ta de slujitor al Domnului, pe care o vei purta asupra ta toată viața!

- Când va veni vremea pentru asta ? întrebă tânărul.

- Va veni în curând, răspunde preotul și-i făcu semn băiatului că este vremea să plece.

Tânărul sărută dreapta bătrânului și se îndepărtă în liniște, mergând către satul de pescari.

Bătrânul în urma lui, privea în zare....

***

Părintele Simion își privea propria viață.

Tinerețea băiatului îi amintea preotului de tinerețea sa.

Cu mulți ani în urmă, de vârstă lui Soare fiind, el a părăsit Constantinopulul și a ajuns pe acest pământ îndepărtat aflat la margine de imperiu. Pe atunci, părintele Simion nu era decât un tânăr orfan ce fusese crescut în bisericile Constantinopolului. Acolo, el a învățat să scrie și să citească și a fost educat în spiritul credinței. El a fost astfel pregătit pentru a sluji biserica.

Așa că nu mare i-a fost mirarea când, într-o zi, a ajuns în fața marelui Patriarh al Constantinopolului, de la care a aflat viitorul care-i fusese hărăzit: urma să-i fie însoțitor proaspătului mitropolit al cetății Durostorumului și să-l ajute pe acesta în misiunea încredințată de înaltul prelat.

Cum mitropolitul Durostorumului trecuse de curând la Domnul, Imperiul, prin voința patriarhului, trimitea pe scaunul mitropoliei un nou conducător. Noul mitropolit avea misiunea să întărească biserica creștină pe malurile Dunării. Acest lucru se întâmpla în vremuri grele, când imperiul privea cu îngrijorare către acest teritoriu aflat lângă Dunăre.

Drumul până aici a fost lung și anevoios, dar, după multe săptămâni, călătoria lor i-a adus pe malurile fluviului. Aici, Imperiul recucerise, după lupte grele purtate cu bulgarii, teritoriul Dobrogei de sud.

Abia acum, a înțeles părintele importanța graniței de la sud de Dunăre pentru Imperiu. Împărații Bizanțului știau însă de mult timp acest lucru: Dunărea însăși era o pavăză de apărare a imperiului… dar nu era suficientă.

Împărații bizantini, pentru a pune stavilă în calea popoarelor care se ravărsau dinpre Răsărit, din întinsele stepe ale Asiei, au ridicat cetăți la sud de Dunăre. Ei au refăcut și întărit vechile cetăți și castre romane, aflate pe linia Dunării, dar au și construit altele noi care să fie în calea amenințărilor.

În puternica cetate a Durostorumului, noul mitropolit și-a luat în primire scaunul, iar părintele Simion l-a ajutat, după puterea și priceperea sa.

La scurt timp, părintele își va lua și el în primire propria sa misiune. Nu a uitat nici acum, cuvintele mitropolitului:

- Părinte Simion, credința ta întru Domnul este mare, iar dumneata ești un om de nădejde. Așa că vei merge să-ți păstorești propria turmă. La o zi de mers de cetatea Durostorumului, în jos, pe Dunăre, se află construită o cetate nouă, anume făcută pentru flota care apară Dunărea de Jos. Acolo vei merge să-ți clădești biserica și să-L slujești pe Domnul!

Și părintele s-a dus! Și viața nu i-a fost ușoară. Acolo și-a construit biserica, acolo a trăit și a slujit alături de soldații din garnizoană și alături de oamenii locului. Acolo a trăit sub primejdia năvălirii slavilor kieveni și a triburilor pecenege. Dar tot acolo s-a bucurat și de zile bune și liniștite.

***

Prietenia părintelui Simion cu starostele Niculai este veche.

În fiecare an, părintele păstrează o tradiție: în săptămâna dinaintea Paștelui, merge la mai-marele său, mitropolitul, în Cetatea Durostorumului. Conform obiceiului, părintele merge să-i sărute mâna și să-i spună vești legate de biserica pe care o păstorește… deși, nu știu cum, mitropolitul pare că le cunoaște deja.

Și nu merge la mitropolit cu mâna goală. Părintele are câteva daruri ce-i sunt pe plac mitropolitului: o bute de vin din via sădită pe coasta dealului, pe pământul dat de stăpânire bisericii. Acea vie dă un vin bun și aromat. Părintele știe că vinul acela este pe placul mitropolitului. Și părintele Simion mai știe că mitroplitului îi mai place ceva: lângă un pahar de vin bun, mitropolitului îi plac nucile.

Tot pe culmea dealului, părintele sădise cu ani în urma, câțiva nuci, iar Domnul a dat ca ei să se prindă și să facă, an după an, nuci mari și gustoase. Iar părintele păstrează, de cu toamnă anume, un săcotei de nuci pe care îl duce mitropolitului.

La început, încercase să-i ducă mai mult, poate vreun berbec sau niscaiva miei. Dar nu l-a lasat mitropolitul. L-a tot certat. Sau, poate, nu era ceartă atunci când mitropolitul îi spunea:

- Părinte Simion, dumneata pentru mine ești un frate și slujitor întru Domnul. Dumneata păstorești suflete. Eu păstoresc cetăți. Când te văd venind, mi se luminează sufletul și să ciocnesc cu sfinția-ta un pahar din vinul dumitale cel bun… asta e una din cele mai mari bucurii pentru mine! În afară de vin și câteva nuci, să nu-mi mai vii cu altceva! Iar eu am, slavă Domnului...berbeci și miei !

Și mitropolitul îi înapoia darul, înzecit.

De fiecare dată, la despărțire, când părintele săruta, conform obiceiului, mâna mitropolitului, acesta strecura în mâna preotului o pungă cu ceva bani și-i spunea: ,,să fie pentru nevoile dumitale!,,

Așa l-a cunoscut pe Niculai.

Părintele era tânăr și se pregătea înaintea Paștelui să își facă călătoria la mitropolie. Călătoria era de trei zile. O zi de mers către Cetatea Durostorumului. Apoi, ziua în care părintele Simion săruta mâna mitropolitului și închina cu acesta un pahar de vin. Și a treia zi când revenea acasă.

Drumul acela, părintele îl făcea cu o cotigă trasă de un măgar. În cotigă el urca butea de vin, și sacul cu nuci, daruri de preț pentru mitropolit.

La început a făcut acest drum singur, dar drumul era primejdios pentru un călător singur, fie el și preot. Și mai era ceva: pe lângă ajutorul cuiva, în caz de nevoie, mai era și bucuria de a schimba o vorbă cu un tovarăș de drum.

Așa că, înaintea uneia dintre călătoriile sale spre mitropolie, părintele Simion l-a rugat pe bătrânul ce era staroste al pescarilor în acele vremuri, să-i dea un tovarăș de drum. Iar starostele, i l-a dat pe Niculai.

Pe atunci, Niculai era tânăr precum era și părintele. De atunci înainte, cei doi au făcut călătoria spre Durostorum numai împreună. Așa Niculai l-a cunoscut pe părinte, iar părintele l-a cunoscut pe Niculai. Preț de două zile, ei mergeau pe jos, pășind de o parte și alta a măgarului care trăgea la cotiga. Și preț de două zile ei povesteau despre cele petrecute... De fapt, mai mult vorbea părintele, iar Niculai mai mult asculta. El vorbea doar atunci când părintele îl întreba. Așa era firea lui - destul de tăcut. Și oricum, nu se cuvenea să bată câmpii și să vorbească prostii în fața părintelui, mai gândea Niculai.

În timp, Niculai ajunsese a fi cel care cumpăra din cetatea Durostorumului cele de trebuință pentru cei de acasă, din satul lui de pescari. Și nu erau puține. Trebuia și funie, și ață pentru plase, dar, mai cu seamă cârlige de pescuit. Și la Durostorum, Niculai știa un meșter priceput care făcea niște cârlige nemaipomenite, numai bune pentru somnii cei mari.

Și astfel, poate firea lui tăcută și serioasă, poate apropierea lui de părintele preot, poate grija pe care o arăta pentru cei de acasă sau poate toate acestea la un loc au făcut ca el, la moartea bătrânului staroste, să fie ales noul conducător al acelor pescari, starostele lor.

***

Capitolul 3

Trimisul împăratului

Măreața galeră bizantină, la un semn al căpitanului, își retrage vâslele și acostează în debarcaderul cetății. Odgoanele corăbiei sunt trecute prin fantele de piatră ale debarcaderului și corabia este legată de-a lungul cheiului.

După ce pasarela este întinsă, pe țărm coboară un nobil bizantin urmat de o tânără fată. Pe mal, ei sunt întâmpinați de către căpetenia cetății și de către o gardă de soldați. Căpetenia a înclinat capul în fața nobilului și, cu bucurie nereținută, spune:

- Bine ai venit!

Nobilul, și el fără a-și ascunde bucuria, strânge puternic mâna comandantului, îl îmbrățișează și-i spune cu emoție:

- Mulțumesc. Bine te-am regăsit, prietene!

Și arătând către tânără fată, nobilul mai spuse:

- Ea este Teodora, fiica mea.

- Prietene, cu siguranță drumul lung până aici, v-a obosit, spune căpetenia. Binevoiește să mă urmezi împreună cu fiica ta în cetate, unde, sub umilul meu acoperiș, v-am pregătit pentru odihnă cele mai bune odăi și un ospăț de bun venit!

Cei trei părăsesc debarcaderul cetății, apărat de cele două turnuri mari, trec prin poarta cu batanți și merg în cetate.

- Am fost anunțat despre venirea unui funcționar al palatului, dar ceea ce nu am știut este că acel funcționar ești chiar tu, Ioan Kataploron, vechiul meu prieten! Vreau să te felicit pentru înalta demnitate pe care ți-a încredințat-o împăratul!

- Mulțumesc, răspunde nobilul. Dar să știi, prietene, cu cât funcția este mai înaltă, cu atât și greutatea care îți apasă pe umeri este mai mare.

Căpetenia își privi lung prietenul și văzu oarecare îngrijorare pe chipul acestuia. Știa că este obosit, așa că îl conduse la odăile pregătite și-i spuse:

- Nu numai în seara asta, ci pe toată durata șederii tale aici, ești oaspetele meu! Te aștept împreună cu fiica ta, la ospățul pe care l-am pregătit în cinstea sosirii tale!

Căpetenia cetații s-a retras, dar zâmbetul încă i se citea pe buze. Pe acest nobil, căpetenia îl știa de multă vreme.

În trecut, ei au luptat împreună, au fost camarazi de arme. Atunci erau amândoi soldați, dar drumul vieții i-a purtat diferit. El a rămas soldat, iar soarta l-a adus în această cetate, a cărei căpetenie a devenit. Prietenul său a rămas în capitala imperiului, la Constantinopol, unde a urmat altă cale. Și soarta nu i-a fost deloc potrivnică, dovadă că el a devenit funcționar al palatului, o mare funcție în imperiu la acea vreme.

Hotărât lucru, nu era puțin să fii funcționar al palatului la vremea aceea! Împăratul este alesul lui Dumnezeu, iar voința basileului este lege. Voința împăratului este purtată până la marginea Imperiului de către funcționarii palatului. Prezența unui asemenea mesager într-un colt al Imperiului Bizantin înseamnă existența unei probleme, o problemă pentru împărat, o problema pentru imperiu. Nesupunerea în fața acestuia însemna nesupunere în fața împăratului.

- Oare ce caută un funcționar al palatului la această margine de imperiu? gândi căpetenia.

***

- Prietene, sper că ospățul ți-a fost pe plac, grăi căpetenia către vechiul său camarad de arme. Și cum curiozitatea nu-i dădea pace, acesta continuă:

- Oare ce îl aduce pe Ioan Kataploron, trimisul împăratului, aici, la granița imperiului, atât de departe de capitală?

- Cu siguranță îți voi spune. Dar înainte să îți dezvălui eu motivul venirii mele, spune-mi, te rog, părerea ta? Vorbește-mi despre puterea armatei noastre aflată aici, la sud de Dunăre, vorbi nobilul.

În acel moment, căpetenia a înțeles totul. A înțeles că un război bate la ușă. Prietenul său tocmai i-a spus asta.

Căpetenia a sorbit o gură de vin, apoi după ce a lăsat cupa pe masă, uitându-se în ochii prietenului său, vorbi:

- Aici suntem la marginea lumii, la granița imperiului, suntem stavila de apărare a lumii civilizate. Pacea și liniștea Constantinopolului, a cetăților din interiorului imperiului este plătită cu sângele soldaților care luptă aici, în cetățile de la graniță. De-a lungul fluviului, sunt multe cetăți. Unele sunt vechi, de pe vremea Împăratului Traian, altele sunt construite acum, noi bizantinii fiind cei care am pus piatra de temelie. Nu pot să-ți vorbesc despre toate, pentru că nu le cunosc pe toate. Am să-ți vorbesc despre cele cunoscute mie.

- Te ascult cu atenție, spune grav Kataploron.

-După cum știi, cetatea aceasta adăpostește flota imperială de la Dunărea de Jos. Întreaga cetate este construită pe o insula, de-a lungul unei văi, valea Bugeacului. Aici avem vamă dar și vad de trecere al Dunării. Eu sunt căpetenia acestei cetăți dar și a flotei care apără această parte a Dunării. Cetatea noastră este nouă și a fost construită din porunca Împăratului Ioan I, cel numit Tzimiskes.

În apropierea noastră, pe mal, în vârful unui deal, se afla cetatea Derventului. Cetatea Flotei controlează drumul pe apă, iar cetatea Derventului, controlează drumul pe uscat către interiorul Imperiului.

Menirea cetăților noastre este să fim prima pavăză a Imperiului. Dacă noi și cetatea Derventului vom pieri, pavăză a Imperiului, rămâne puternica cetate a Durostorumului, aflată la sud de Dunăre, în sus, la o zi de mers de locul în care ne aflăm.

Durostorumul este o cetate veche și puternică. Ea a fost construită demult, la porunca împăraților Romei. Aici, la porunca marelui Împărat Traian, în vechime a fost statornicită Legiunea a XI a Claudia.

Prietene, dacă Cetatea Durostorumul cade, atunci va cădea și această parte a imperiului, iar drumul către Constantinopol va rămâne deschis dușmanilor.

-Ar fi cu putință așa ceva? cugetă cu voce tare nobilul.

Dar căpetenia continuă să vorbească, fără a-i răspunde la întrebare.

-De la venirea mea pe pământul acesta, am cunoscut doi dușmani cu care armata Imperiului s-a luptat.

Primii au fost kieveni, un neam slavic, venit pe apă dinspre răsărit, care ne-a atacat în repetate rânduri. Am reușit să le ținem piept, dar prețul a fost scump: mulți dintre soldații noștri au pierit în aceste lupte. Acum pericolul kievenilor pare că a trecut.

Celălat dușman a venit din nordul Dunării. Marele neam al pecenegilor este acum dușmanul pe care îl privesc cu îngrijorare. Acest neam, venit și el din stepele Asiei, după ani de pribegie, și-a întins corturile aproape, pe câmpia aflată la nord de Dunăre. Ei sunt cei care îmi fură acum liniștea.

Cu ani în urmă, în iernile geroase, când Dunărea a înghețat, ei au mai trecut hotarele noastre. Atunci au trecut prin sabie satele și pământurile noastre, au jefuit și omorât oameni nevinovați. Sunt cruzi…

La acea vreme, cetatea Derventului nu a reușit să țină piept năvălitorilor și a căzut. Cetatea a fost distrusă, iar oamenii locului s-au refugiat aici, în Cetatea Flotei. După ce pecenegii s-au retras pe pământurile lor, la nord de Dunăre, viața oamenilor revine încet-încet cum era odinioară. Din păcate, cetatea Derventului nu a fost refăcută de-a-ntregul, așa că nu mai este la fel de puternică precum înainte! În schimb, unii dintre războinicii pecenegi au rămas aici, pe pământurile noastre, cu voia împăratului.

Când căpetenia a terminat de vorbit, a sorbit ultimele picături din cupa cu vin și a rămas cu ochii ațintiți asupra camaradului său.

Acum era rândul acestuia să vorbească.

***

- Prietene, spune nobilul, judecata ta este dreaptă. Lucrurile stau așa cum spui. Împăratul Constantin Monomahul este cel care mi-a dat poruncă să vin aici. Misiunea dată mie de împărat, scrisă în documentul imperial, sigilat cu pecetea de aur, este clară și grea. Voi rămâne un timp aici, în teritoriile de graniță, unde voi cerceta cetățile și garnizoanele aflate pe linia Dunării. Mi s-a poruncit să întăresc cetățile și armata. Cum bine ai grăit, îți spun că pericolul kievean a trecut. Cu ei, Imperiul a făcut pace, deși trebuie să fim cu băgare de seamă și în privința lor. Pericolul mare vine însă de la neamul pecenegilor.

Neamul lor este mare și are treisprezece triburi. Ei bine, în rândul lor, s-a iscat o luptă pentru putere. Împotriva khanului lor, Tyrak, s-a ridicat un nou conducător războinic. Acest războinic, numit Kegen, are susținerea a două triburi și dorește să-l înlăture de la putere pe khanul Tyrak.

Planul lui însă s-a aflat și pentru a scăpa de furia khanului, războinicul Kegen împreună cu oamenii săi s-au refugiat la sud de Dunăre, între granițele Imperiului. Războinicul Kegen și oamenii săi au jurat supunere Împăratului care le-a încuviințat șederea pe pământurile noastre.

Împăratul crede că răzbunarea khanului Tyrak nu se va lăsa așteptată. Iar asta cred și eu. Așa cum îi este obiceiul, Tyrak va aștepta iarna. Dacă va fi o iarnă grea, armata pecenegiilor va trece, ca și în trecut, Dunărea pe gheață și va ataca Imperiul. Vor trece prin sabie tot ce întâlnesc în cale. Setea lor de răzbunare este mare, iar ei trăiesc din jafuri și cuceriri.

-Am înțeles, spune căpetenia. Acum este primăvară. Până vine iarna trebuie să întărim armata și cetățile.

În acest moment, Kataphloron a lăsat capul în jos, rușinat, apoi continuă:

- Ei bine, înainte să vină iarna, eu am poruncă să mă întorc în capitală. Am poruncă să duc acolo dările către împărat, în aur și grâne. După cum vezi, prietene, greul va rămâne pe voi, oamenii locului. Totuși, dacă amenințarea pecenegilor devine sigură, împăratul a poruncit să mă întorc deîndată cu vești, pentru ca el să-și trimită aici armata.

Căpetenia cetății, privind în gol, spuse, surprinzându-și prietenul:

- Ce mi-ai spus îndreptățește ceea ce eu gândesc de multă vreme. În fața unui atac care va veni la iarnă de peste Dunărea înghețată, flota noastră nu va avea nicio putere. Întreaga strategie trebuie schimbată. Trebuie să întărim cetățile, să mărim trupele de uscat, pedestrimea şi cavaleria, în dreptul vadurilor de trecere.

În acel moment, căpetenia, uitandu-se adânc în ochii prietenului său, rosti încet, cu un glas în care se simțea o mare îngrijorare:

- Aici, lângă cetatea noastră, se află un vad de trecere...

Capitolul 4

Nobila bizantină

După câteva cupe cu vin, discuția între căpetenia cetății și trimisul împăratului a devenit mai apropiată, mai personală. Acum, fiecare vru să știe despre viața celuilalt.

- Nu prea am mult ce povesti, spuse căpetenia. Viața mea este simplă. Viața de oștean m-a purtat prin multe locuri, acolo unde imperiul a avut nevoie de sabia mea. După un timp, treburile ostășești m-au adus aici la granița imperiului. După ani de slujire cu credință, guvernatorul themei, al regiunii noastre, m-a numit căpetenie peste această cetate.

Tot de aici mi-am luat și soție. Ea este botezată în religia noastră, dar se trage din neamul slavic al bulgarilor. Este o femeie cu suflet bun și înțeleaptă. Copii, Dumnezeu nu ne-a dat și asta este neîmplinirea mea cea mai mare. Dar tu, Ioan?

- Eu, răspunse nobilul, am cunoscut și zile mai bune. După cum știi, am rămas în capitală la Constantinopol. Acolo am cunoscut o femeie, o femeie frumoasă, o femeie nobilă, fiica unui strateg al împăratului. Am iubit-o mult! Cu ea m-am căsătorit și eram fericit. Datorită socrului meu, apreciat de împărat, am reușit să urc în rang. Dumnezeu însă nu mi mi-a lăsat toată bucuria: mi-a dat ranguri, dar mi-a luat soția, care a murit la nașterea primului nostru copil. Fata care mă însoțește este fiica mea. Este acum lumina ochilor mei!

Am luat-o cu mine pentru siguranța ei. Oricât de periculoasă ar fi misiunea mea, alături de mine, pericolul este mult mai mic decât acela care paște o tânără fată rămasă singură în capitala imperiului.

Ca orice tată, îmi doresc ce-i mai bun pentru ea. La întoarcerea noastră în capitală, ea se va căsători. Este promisă de soție unui nobil, alături de care îmi doresc să fie fericită.

Și, dacă tot ți-am spus aceste lucruri, vreau să te rog ceva, ca pe un vechi camarad și un bun prieten, mai spuse nobilul. Am nevoie de ajutorul tău! Aș vrea ca Teodora, să rămână aici, sub acoperișul familiei tale, cât timp eu îmi voi continua misiunea dată de împărat. Curând, voi pleca în sus, pe fluviu, să cercetez și alte cetăți. Vreau să zăbovesc un timp în cetatea Durostorumului, pentru a întări această importantă pavăză a imperiului. Știi bine, asta nu este o viață potrivită pentru o tânără fată.

Vădit mișcat de rugămintea camaradului, căpetenia a pus mâna pe umărul acestuia și zise:

- Casa mea este și casa fiicei tale. Voi avea grijă de ea ca și cum ar fi copilul meu!

***

Teodora a rămas în cetatea în care se afla flota Imperiului de la Dunărea de Jos. A fost găzduită în casa căpeteniei cetății, iar tatăl ei, trimisul împăratului, a plecat cu trei galere în sus, pe marele fluviu. El i-a promis că se va întoarce când își va isprăvi treburile încredințate de suveran. Nu a fost ușoară despărțirea, dar știau amândoi că era mai bine așa.

Viața în această cetate este diferită de viața pe care Teodora a dus-o în capitala imperiului.

Aici este liniște, sunt mai puțini oameni și este primăvară.

Sub noul acoperiș, Teodora își petrece ziua cu Ivana, soția căpeteniei. Împreună, ele se îngrijesc de casă și de masa zilnică.

Ivana este o femeie blândă și înțeleaptă. De aceea, ea i-a plăcut Teodorei din prima clipă. Dar cel mai mult, îi place Teodorei când merge cu Ivana în afara cetății, să cumpere cele necesare casei.

La capătul debarcaderului, pe dig, în fiecare dimineață, este un mic târg. Aici, oamenii locului își vând ceea ce le prisosește și cumpără ceea ce le este de trebuință. Ei vând de toate: grâne, păsări, verdețuri proaspăt apărute, dar mai ales pește.

Teodora și Ivana cumpără doar verdețuri. Nu neapărat că ar fi avut nevoie de ele, dar această plimbare a lor trebuie să aibă un oarecare rost. Oricum, cele mai multe bucate le sunt aduse acasă, că doar este vorba de casa căpeteniei cetății... Dar pentru Ivana, această plimbare reprezintă bucuria ei zilnică. La piață ea merge printre oameni, vorbește cu oamenii, iar asta o face fericită.

Ivana a luat-o cu ea și pe Teodora, iar tânăra a fost încântată.

După ce femeile își termină de făcut piața, ele ajung la capătul digului și de acolo ele pot privi de-a lungul fluviului, pe cursul apei.

În acea primăvară era multă apă iar Dunarea este crescută mult.

Aproape de cetate, ele văd bărcile pescărești trase în mal. Mai sus se vede satul de pescari, așezat pe o ridicătură, pe o limbă de pământ mai înaltă, unde nu ajunge apa. Casele, nu multe, se văd și ele printre copacii locului.

Acum, primăvara, când zăpezile iernii se topesc, apele fluviului cresc și se revarsă peste maluri. Teodora vede astfel, pădurea de lângă cetate inundată și apa care curge printre copaci. Dunărea este atât de umflată încât apa ajunge până lângă zidul cetății, iar aceasta pare că iese direct din apele fluviului.

Toate astea par frumoase Teodorei. Și este primăvară.

***

Viața tinerei bizantine, deși cu bucuria plimbării de dimineață, devine o așteptare. Tanăra așteaptă întoarcerea tatălui și, poate nu la fel de mult, întoarcerea la Constantinopol. Acolo, ea urmează să devină soție, deși nu își cunoaște viitorul mire. Știe că a fost promisă de soție, de către tatăl său, unui nobil din capitală, dar încă nu și-a văzut viitorul soț. Ea mai știe că acest nobil, trecut de prima tinerețe, este bogat. Lucrul acesta din urmă pare să fie suficient în ochii tatălui ei, ca ea să fie fericită.

În acele vremuri, căsătoriile din dragoste erau rare. În rândul nobililor, cele mai multe căsătorii erau aranjate, întrucât aceștia urmăreau astfel întărirea alianțelor și consolidarea averii.

Femeia, cu visurile, speranțele și dorințele ei, era destul de neînsemnată. Ea trebuia doar să se supună bărbatului și să aibă grijă de copii și de casă. Așadar, tânăra Teodora era recunoscătoare tatălui său pentru șansa acestei călătorii. Ea a călătorit astfel pe mare și pe apele fluviului, a văzut cetăți și oameni din multe neamuri. Tânăra știe că, după căsătorie, lumea ei se va restrânge la pereții casei din Constantinopol.

Acum era, poate, ultima ei clipă de libertate.

În acea zi, la ușa casei Ivanei a bătut cineva.

Ivana a deschis, iar în fața ușii se află un tânăr. Un flăcău înalt, chipeș și cu fața arsă de soare. El a salutat-o pe stăpâna casei și a pus jos un coș din răchită în care se află un pește mare. Teodora nu a mai văzut până acum, un asemenea pește. Creatura are ochii mici și gura mare, iar în jurul gurii îi atârnă mustăți lungi. Corpul este lung și se subțiază către coadă.

Teodora a întrebat-o pe Ivana, în grecește, ce fel de pește este acela. Dar Ivana nu mai este lângă ea. Ivana a plecat după bani pentru a-i plăti tânărului marfa adusă. În lipsa Ivanei, tânăra Teodora nu se mai așteaptă la vreun răspuns, dar, spre surprinderea ei, tânărul răspunde în limba fetei, în grecește:

- Este un somn!

Teodora îl privește pe tânăr nedumerită, așa că tânărul continuă:

- Peștele este un somn. Așa se numește! Este un pește care trăiește în apele acestui fluviu și crește foarte mare.

- Da, chiar este mare, spune Teodora.

-Ăsta?! Nicidecum! Ăsta nu este mare. Am prins somni…mai mari decât mine, continuă tânărul.

Teodora privește ochii albaștri ai bărbatului și se gândește că acesta se laudă.

Tânărul observă privirea neîncrezatoare a Teodorei și ceea ce spune o surprinde pe fată:

- Dacă nu mă crezi, te iau într-o zi cu mine la pescuit și, dacă avem noroc, vom prinde un asemenea somn!

Propunerea tânărului a surprins-o pe Teodora care nu a știut ce să-i răspundă. Dar cel mai mult a surprint-o pe fată privirea tânărului. Acesta o privea într-un anume fel care deopotrivă îi placea dar și o fâstâcea pe fată. Noroc cu Ivana care s-a întors și a pus un ban în mana tânărului. Acesta a mulțumit și a dat să plece, dar imediat el se întoarce către Teodora și o întreabă:

- Cum rămâne, mergi?

Teodora, vădit rușinată, a fugit în casă, fără să-i răspundă tânărului. Ivana a închis ușa în urma băiatului și a urmat-o pe Teodora. Ea a văzut reacția fetei, dar nu a înțeles motivul ei.

- Ce s-a întâmplat? a întrebat Ivana.Te-a supărat cumva tânărul acela?

Teodora foarte uimită și fâstâcită încă, răspunde:

- Acel tânăr știe grecește? Pescarul acela ?! Lăudărosul mi-a spus că a prins pești de statura lui și sigur a văzut îndoiala de pe fața mea. Așa că mi-a propus să-l însoțesc la pescuit dacă mă îndoiesc de cuvântul lui.

Ivana izbucni în râs.

- Băiatul ăsta este un mic diavol, spune Ivana. Și părintele vrea să-l facă preot... Iar tu…pentru atâta lucru te-ai tulburat? Va trebui să te obișnuiești cumva. Așa sunt oamenii acestor locuri, direcți.

Teodora tăcu.

- Și ce răspuns i-ai dat ? a mai întrebat curioasă, Ivana.

- Nici unul! spune Teodora nervoasă.

Ivana a luat peștele din coșul de răchită, l-a așezat pe masă și a început să-l taie pentru a pregăti cina.

- Ajută-mă, te rog! Ține-l de cap, să-l pot tăia, o rugă stăpâna casei pe tânără nobila. Teodora, cu teamă, a prins capul peștelui ce încă mai mișca.

Ivana, fie pentru a alunga teama fetei sau pentru a face ca timpul să treacă mai ușor, a început să vorbească:

- Tânărul acela este Soare. Acesta este numele lui. Este pescar, iar tatăl său este starostele pescarilor din satul de lângă cetate… De fapt, starostele nu este chiar tatăl lui. Starostele Niculai l-a găsit pe Soare pe malul Dunării, pe când se afla la pescuit. Asta s-a întâmplat acum mulți ani. Nimeni nu știe cum a ajuns copilul acolo. Soare era mic și plângea, spun oamenii. Și nici nu vorbea. De fapt, vorbea, dar nu bulgărește, nu limba locului. Spunea câteva cuvinte într-o limbă neînțeleasă de oamenii de aici. Ai văzut și tu, el nici nu prea seamănă cu oamenii locului. Are părul bălai și ochii albaștri. Este un tânăr chipeș. Nimeni nu știe cine îi sunt părinții și de unde vine. Dar a fost crescut de Niculai și soția lui precum copilul lor. Ei nu au alți copii. Numele de Soare i l-a dat, atunci, un valah hâtru, deoarece copilul arăta cu măna către răsărit, către soare. Valahul i-a spus copilului că cercul de foc spre care arată se numește ,,soare,, iar copilul a repetat acest cuvânt. Și Soare i-a rămas numele.

Mai târziu, părintele Simion a văzut că băiatul este isteț și prinde repede limba greacă. Ai văzut și tu, vorbește grecește tot atât de bine ca tine. Așa că părintele și-a pus în cap să-l facă preot în locul lui, atunci când va veni vremea. De aceea, îl învață să scrie și să citească, așa am auzit. Dar nu știu ce popă o să iasă din diavolul ăsta mic, râde Ivana.

Dar Teodora nu spune nimic. Ea a ascultat atentă vorbele Ivanei, încât a uitat chiar și de frica peștelui.

Se gândea la ochii albaștri ai tânărului. Și cine stie…poate că-i va place sa meargă la pescuit!

***

Așa s-au cunoscut cei doi tineri. Si Teodora chiar a mers într-o zi, cu Soare la pescuit!

Cu vremea, fata a învățat multe lucruri de la Soare. Iar multe altele le-a înțeles singură.

La început, ea a văzut bărcile pescarilor trase în mal, în dreptul satului… dar atunci lucrul acesta nu i-a spus prea multe. Acum, ea a aflat cât de mult însemnau bărcile pentru acei oameni.

Pentru acei pescari, bărcile aveau suflet, iar unii le dădeau chiar și nume. Pentru ei, acele bărci erau vii. O parte din viață, ei și-o trăiau pe bărcile lor. Bărcile îi purtau pe apă… Datorită lor aveau ce pune pe masă…Și tot bărcile, de multe ori, le-a salvat viața. Când primejdia era mare, ei își urcau în barcă familia și puținul pe care îl aveau și își găseau salvarea pe apă, prin ascunzișurile ostroavelor numai de ei știute.

Pescarii își foloseau bărcile zilnic în meseria lor. Erau de neprețuit pentru acei oameni.

Când un pescar murea, murea și barca lui.

Barca celui decedat era trasă de semenii lui sus, pe mal, la cimitirul bărcilor. Acolo, pe o ridicătură de pământ, aproape de sat, barca era lasată să moară.

Era felul lor de a cinsti memoria pescarului mort. Oamenii respectau locul și nu deranjau somnul acelor bărci. Puțini oameni se aventurau prin locul acela.

Acolo, Soare și Teodora și-au găsit refugiul lor. Printre bărcile moarte, înconjurate de vegetație, cei doi și-au găsit un loc doar al lor. De acolo priveau împreună apusul și întinderea apelor.

Acolo Soare a sărutat-o întâia oară pe fată. Dar, acum, fata nu a mai fost surprinsă. Teodora și-a dorit asta. În lumina apusului, ochii albaștri ai tânărului aminteau fetei de albastrul mării. Marea pe care o lăsase acasă, la Constantinopol, marea pe care ea a călătorit până aici, către acest pămânat îndepărtat.

Iar acei ochi albaștrii o făceau fericită. Atunci ea șoptea:

- Băiatul cu ochii ca marea! Iar în ochii ei se întrezărea iubirea.

***

Iubirea celor doi tineri creștea din zi în zi și devenea mai puternică.

Iubirea era, însă, secretul lor.

Amândoi știau că această iubire, de ar fi cunoscută, ar fi curmată brusc, tot atât de repede precum a început. Ei erau din lumi diferite, iar lucrul acesta era adevăratul obstacol în calea iubirii celor doi. Un tânăr pescar sărac și o tânără nobilă bizantină nu puteau avea un viitor împreună. Mai mult, viitorul fetei era clar. Tânără fată era deja promisă altui bărbat...

Acolo, printre bărcile părăsite, cei doi tineri își consumau iubirea… acolo fiecare își dezvăluia visele, deși amândurora le era frică să vorbească despre viitorul lor împreună.

- Vei fi un preot minunat, spuse fata fără să-l privească.

Soare privea lung către apă. În sufletul lui lupta era veche. Visul lui tainic era să călătorească, să vadă lumea, să ajungă acolo unde începea marele fluviu și chiar dincolo de acest hotar.

Haina preoției ce părea că-i este hărăzită îl îndepărta de acest vis.

Pe Soare dintotdeauna l-au fascinat corăbiile care curgeau pe fluviu. De fiecare dată când le privea, ele păreau atât de frumoase. Despre oamenii care se aflau pe aceste corăbii, credea că sunt cei mai norocoși.

Tânărul obișnuia să privească cum corăbiile curgeau semețe pe bătrânul fluviu, purtate fie de vântul care le umfla pânzele, fie doar de apa ce se rostogolea către gurile Dunării. Întradevar, era frumos să privești o corabie cum plutește pe fluviu la vale.

Dar, atunci când ele urcau pe fluviu, iar vântul lipsea, ele înaintau greu doar prin truda oamenilor. Fără vânt în pânze, corăbiile care duceau mărfuri, erau trase în sus pe fluviu la edec. Echipajul cobora pe mal iar marinarii înhămați cu funii lungi trăgeau la edec corabia. Pe vas rămânea doar căpitanul care cârmea corabia cât mai aproape de mal, acolo unde curentul era mai slab. Drumul acestor corăbii în sus pe Dunăre era greu și ostenitor pentru marinari.

Dar, cel mai mult, Soare era fascinat de galere. Acestea erau cele mai frumoase. Galerele erau corăbii de război. Erau suple și înaintau rapid pe fluviu cu ajutorul vântului sau prin puterea vâslelor, iar, uneori, prin combinația celor două. Ele transportau soldați și aveau sute de vâslași. Ritmul vâslașilor era dat de ritmul tobei care se auzea în timp ce corabia despica apele.

O galeră pe apele fluviului era ceva maiestuos. O galeră arăta forță și impunea teamă. Cu o asemenea corabie el își dorește să străbată apele și să vadă lumea.

Această dorință a sa, a spus-o și tinerei fete.

Teodora l-a privit speriată.

- Oare chiar iți dorești asta cu adevărat ?! a spus ea. Eu am călătorit pe o asemenea corabie, a continuat fata. O galeră este corabia cea mai urâtă de unii oameni și, în același timp, cea mai iubită de alții. Galera este iubită de stăpâni - pentru că este motiv de mândrie și stimă, dar este urâtă de cei condamnați să își ducă viața pe ea. Cei condamnați să vâslească muncesc și locuiesc în spațiul lor strâmt, pe corabie, luni sau chiar ani până ajung să pună piciorul pe uscat. Pentru vâslași, viața pe o galeră este groaznică. Gardienii se poarta cu cruzime față de cei osândiți… Pielea acestora este plină de răni din cauza loviturilor. Cei care vâslesc sunt forțați cu biciul dincolo de puterea omenească. Ei vâslesc cu picioarele în apa rece, în timp ce loviturile de bici cad pe spatele și grumajii lor. Bătăile îndurate, mâncarea puțină și munca istovitoare își iau tributul: mulți dintre cei condamnați pe aceste galere își găsesc sfârșitul aici.

Teodora își privi iubitul în ochi și-i zise:

-Acum că ți-am spus toate acestea, aș vrea că tu, iubitul meu, să nu îți mai dorești să cutreieri lumea la bordul unei galere! Mai degrabă mi-aș dori pentru tine haina preoției.

***

Soare și Teodora se iubeau. Erau tineri, erau frumoși, erau fericiți.

Timpul trecerea în liniște, dar trecea repede.

Soare mergea ca și până acum, în fiecare zi de duminică, după slujbă, la părintele Simion. Învățătura acestuia era hrană pentru suflet, însă, de când a întâlnit-o pe Teodora, ceva s-a schimbat în viața tânărului. Învățătura părintelui și-o dorea la fel de mult, dar nu la fel simțea pentru haina de preot. Tânărul se îndoia acum că-i este menit să urmeze această cale. Și-ar fi dorit, mai degrabă, să rămână pescar toată viața, iar Teodora să-i fie alături.

Dar aceste lucruri păreau a fi departe în viitor. Cei doi tineri acum trăiau prezentul și încă se credeau copii. Iar iubirea lor era frumoasă.

În vară, apele fluviului s-au retras și au lăsat în urmă plaje întinse, pline de scoici. Acestea dau culoare malului și aerului miros de baltă.

Teodora este fericită și aleargă desculță pe nisipul plajei, dar piciorul fetei calcă pe o scoică. Durerea ascuțită a tăieturii i-a smuls fetei un țipăt și a țintuit-o la pământ. Într-o clipă, Soare este lângă fată. El i-a luat piciorul în palmele sale și i-a privit cu îngrijorare talpa. Pielea este ușor zgâriată, dar tăietura nu este adâncă. Totuși câteva picături roșii de sânge se preling pe piele.

- Nu este grav, spune tânărul, este doar o zgârietură.

Iar tânărul se aplecă și îi sărută fetei talpa piciorului.

- Va trece repede, zice băiatul.

Teodora s-a ridicat zâmbind și schiopătând ușor, ea face câțiva pasi pe nisipul plajei.

- Te doare? întreabă băiatul cu îngrijorare.

Fata zâmbi:

- Puțin, dar îmi este teamă să nu-ți strivesc sărutul!

Iar în ochii fetei se vedea iubirea.

***

Timpul se scurge. Mirosul toamnei se simte în aerul locului.

Dar acum, oamenii au devenit neliniștiți și vorbesc cu teamă de o primejdie mare. Amenințarea pare că ar veni de peste apă, de la nord de Dunăre: neamul pecenegilor își dorește răzbunare. Și își dorește și câștig. Iar Tyrak, căpetenia lor, le-a promis oamenilor săi pe amândouă.

Unele așezări aflate mai jos pe Dunăre au fost deja atacate, deși atacurile au fost răzlețe și slabe. S-ar fi zis că încearcă mai degrabă puterea armatei din acele locuri. Dar cruzimea atacatorilor s-a răspândit repede. ,,Războinicii pecenegi sunt cruzi, ei omoară și jefuiesc totul. Omoară bărbați, femei, bătrâni și chiar copii. Mila nu se regăsește printre cuvintele lor.,,

Oamenii privesc cu frică spre viitor. Amintirea trecutului le spune că primejdia mare va veni la iarnă.

Atunci când gerul iernii va îngheța apele fluviului, atunci amenințarea se va năpusti asupra lor! Unii localnici își pun nădejdea în armata Imperiului, iar alții în Dumnezeu. Câțiva dintre ei, pe aceia pe care nu-i leagă prea mult locul, și-au încărcat avutul în căruță și au plecat. Aceștia au plecat la adăpost, fie în interiorul imperiului, fie către puternica cetate a Durostorumului. Și ei știau că Durostorumul este ultima pavăză.

În cetatea care adăpostește flota, soldații sunt și ei neliniștiți. Căpetenia cetății pare mai apăsată de griji ca oricând, iar vocea până acum calmă striga, ordine și impune autoritate. Soldații întăresc cetatea și se pregătesc de război. Chiar și numărul soldaților a crescut: au fost aduși sub arme mulți dintre oamenii locului care știu să țină în mână o armă.

Soare și Teodora au auzit și ei aceste vorbe, dar pentru ei încă este liniște. Ei sunt îndrăgostiți, iar pericolul de care se vorbește, pentru ei, este departe. Mai multă teamă au ca nu cumva iubirea lor să fie descoperită.

***

Într-o seară de toamnă, în debarcaderul cetății a intrat o galeră. După ce corabia a fost legată de chei, din ea a coborât Ioan Kataploron, înaltul funcționar al palatului. Acesta s-a întors din călătoria lui mult mai repede decât și-a dorit.

Trimisul împăratului a coborât din corabie și s-a îndreptat grăbit către cetate. El a trimis deja un soldat din gardă să anunțe căpetenia cetății despre sosirea să, deși bănuia că acesta știe. Și nu se înșela. După câțiva pași, aproape de poarta cetății, în fața înaltului funcționar al imperiului a apărut vechiul sau prieten, căpetenia cetății. Cei doi s-au oprit, și-au strâns mâinile, iar privirile li s-au întersectat: amândoi sunt neliniștiți.

Nobilul și-a schimbat drumul, semn că cei doi aveau de vorbit. Ei au lăsat în urmă larma cetății unde se lucra de zor la întărirea zidurilor, apoi debarcaderul și au căutat liniștea de la capătul digului, aproape de apele fluviului.

Căpetenia cetății sparge tăcerea:

- Te așteptam să te întorci la începutul iernii, prietene. Oare pecenegii să fie cauza reântoarcerii tale ?

- Adevărat grăiești, prietene! răspunde nobilul. Cu siguranță ai auzit și tu: Tyrak, khanul lor, este mai hotărât ca oricând să atace Imperiul. El nu mai așteaptă decât venirea iernii și speră ca gerul să-i fie aliat pentru a trece fluviul pe gheață. Tyrak vrea să-și pedepsească rivalul, pe Kegen, care se adăpostește între granițele imperiului. Și mai vrea să ne pedepsească și pe noi, bizantinii, pentru că împăratul nostru l-a primit și chiar l-a creștinat pe Kegen. El vrea să treacă prin sabie întreg Imperiul și să ajungă până la Constantinopol.

Căpetenia bănuia și el acest lucru, dar spera totuși ca prietenul său să se însele și ceea ce spunea să nu fie adevărat.

-Să fie, oare, adevărat ce spui Ioane? vorbi căpetenia.

-Este adevărat, prietene! răspunde nobilul. Împreună cu prefectul cetății Durostorumului am trimis iscoade peste fluviu, la nord de Dunăre. Unele iscoade au fost descoperite și au plătit cu viața, dar am avut și izbândă. Am fost șireți și am îmbrăcat oamenii noștri în straiele valahilor, neamul de la nord de Dunăre, peste care s-au așezat pecenegii, iar iscoadele noastre au avut izbândă și au adus prizonieri. Și nu oricare, ci chiar pe un mare vrăjitor șaman din tribul pecenegilor. El s-a lăsat greu, dar, după îndelungi chinuri a mărturisit tot ce știa: Tyrak va ataca la iarnă. El va trece Dunărea pe gheață împreună cu unsprezece triburi, așa că vor fi câtă frunză și iarbă!

De va fi așa, atunci niciuna dintre cetățile ce apără Dunărea nu le va sta în cale! Nici măcar puternicul Durostorum!

Șansa noastră de astă dată este numai Constantinopolul. Precum m-am sfătuit cu prefectul Durostorumului, eu voi merge deândată la împărat. Am să-l anunț de primejdie și să-l sfătuiesc să poruncească armatei să vină deândată în ajutorul vostru.

-Oare te va asculta? șopti cu îngrijorare căpetenia.

-Pentru a-l convinge pe împărat, îl voi duce la Constantinopol chiar pe vrăjitorul din neamul pecenegilor despre care ți-am vorbit. Acest șaman care a vorbit despre planurile khanului Tyrak se află în lanțuri pe corabia cu care am venit.

Dar, până când armata imperială va ajunge aici, nădejdea rămâne în cetățile voastre și în voi, soldații aflați pe linia fluviului.

Preț de câteva clipe, cei doi prieteni nu mai spun nimic; rămân tăcuți și privesc în depărtare peste apele Dunării, spre nord.

***

Din lăstărișul de lângă mal s-a auzit un zgomot. Frunzele unei sălcii plăpânde s-au mișcat, deși nu bate vântul. Căpetenia și nobilul, aflați aproape pe dig au dus mâna la sabie. Căpetenia l-a tras pe nobil în jos, în spatele digului, pentru a nu fi observați. Soldații din garda nobilului, văzîndu-i pe cei doi culcați în spatele digului, au făcut și ei același lucru. Prin spatele digului, fără zgomot, soldații au venit lângă căpeteniile lor.

Așteptarea nu a durat mult, dar din lăstăriș nu au apărut nici soldați dușmani și nici măcar vreun bărbat care să poată fi bănuit ca iscoadă. Dintre salcii…a ieșit o fată. O tânără fată veselă și frumoasă. Soldații din gardă zâmbesc.

După numai câțiva pasi, fata se întoarce în fugă și, la marginea lăstărișului, îmbrățișează un tânăr, care a apărut și acesta dintre sălcii. Ea îl îmbrățișează și îl sărută lung. După ce îl sărută, fata îl împinge și fuge către cetate. Tânărul se îndepărtează și el, mergând pe lângă zidul cetății către satul de pescari.

Soldații dau să iasă în calea fetei, dar căpetenia i-a oprit cu un gest. Nu este cazul, căpetenia știe cine este fata.

Fata este Teodora.

Singurul care nu zâmbește este Ioan Kataphloron. Tatăl fetei, strânge puternic mânerul sabiei. Gura i-a rămas încleștată, iar fruntea i s-a încrețit.

- Teodora, fiica mea! șoptește el.

***

Tatăl fetei, nobilul bizantin, se întoarce către soldații de lângă el și dă un ordin scurt:

- Prindeți bărbatul și puneți-l în lanțuri!

Căpetenia cetății a plecat capul în fața nobilului:

-Îmi cer iertare. Nu am știut. Treburile cetății m-au făcut să nu cunosc despre asta, a spus căpetenia cu vădită părere de rău.

Nobilul își privește prietenul, gânditor:

- Nu este vina ta!

- Îl cunosc pe tânăr, continuă căpetenia. Este fiul starostelui pescarilor din sat și, poate viitorul preot al cetății. Chiar dacă nu a fost hirotonisit, dacă am varsa sângele acestui creștin, am trezi multe nemulțumiri printre oamenii de aici.

- Vom vedea! răspunde nobilul îndreptându-se grăbit către cetate; căpetenia îl urmă în tăcere.

Departe, în urma lor, se văd soldații care duc către cetate, un tânăr ce are brațele legate.

Pe drumul către cetate, nobilul, cu mânia abia ascunsă, rosti sec către vechiul său camarad:

- Se pare că timpul nu este de partea noastră. Trebuie să ajung degrabă la Constantinopol. Voi pleca mâine dimineața în zori. Tu pregătește oamenii pentru călătorie și încarcă în corăbii tot aurul și bucatele care se cuvin împăratului drept taxe. Nu mai pot zăbovi! Voi lua cu mine doar două galere și jumătate din numărul soldaților care m-au însoțit. O galeră și restul de soldați vor rămâne aici. Aceștia să meargă deândată să întărească cetatea Durostorumului! Am văzut că tăria cetății nu este pe măsura așteptărilor. Să plece tot mâine în zori.

Iar pe tânărul acela...spune nobilul plin de mânie...urcă-l pe galeră. Să vâslească!

- Voi face precum îți este voia, a răspus căpetenia, apoi se îndreptă către portul cetății pentru a pregăti corăbiile și oamenii.

Nobilul a pătruns în cetate și s-a îndreptat către casa căpeteniei. În casă se aflau cele două femei, Teodora și Ivana, soția căpeteniei.

La vederea tatălui, Teodora a sărit bucuroasă pentru a-și îmbrățișa tatăl:

- Tată, te-ai întors ?! Te-am așteptat! Mi-a fost atât dor de tine!

Tatăl s-a lasat îmbrățișat, dar i-a răspuns fetei destul de rece:

- Mâine dimineață în zori plecăm. Pregătește-te!

La auzul acestor cuvinte, Teodora a rămas înmărmurită.

***

Soare a fost dus de soldați pe galera bizantină, unde a fost pus în lanțuri.

În satul de pescari, nenorocirea tânărului s-a răspândit repede. Când a auzit nenorocirea, starostele Niculai a alergat către debarcaderul cetății. Galera pe care Soare se afla înlănțuit se pregătea de plecare. Corabia urma să iasă din port, pentru a face loc la cheiuri altor corăbii ce trebuie a fi încărcate cu aur și grâne pentru capitala Imperiului.

În disperarea lui, tatăl băiatului a fugit la bătrânul preot, unde a căzut în genunchi și a cerut ajutor. Bătrânul preot a alegat și el la căpetenia cetății, implorând îndurare pentru tânărul Soare. Cu durere în suflet, căpetenia, i-a spus părintelui Simion:

- Pot să fac pentru sfinția ta doar un singur lucru: să-ți îngădui să mergi și să vorbești cu băiatul! Spune-i să aibă credință. Doar credința lui poate să-i readucă libertatea!

Din vorbele căpeteniei, bătrânul preot a înțeles că libertatea tânărului nu este la îndemâna acestuia, iar căpetenia nu poate să facă mai mult.

Părintele a urcat pe galeră. Soldații s-au dat din calea preotului și l-au lăsat pe bătrân să treacă. La vederea preotului, osândiții aflați în lanțuri pe galeră, au îngenunchiat smeriți.

Bătrânul preot, ajuns în mijlocul celor osândiți, făcu o cruce largă asupra lor și-i binecuvântă. Cu gleznele prinse în lanțuri, Soare se afla și el în genunchi în fața preotului. Preotul îl întrebă:

- Oare tânără nobilă de care mi-ai vorbit este cea care te-a adus aici?

Tânărul a lăsat capul în jos, fără să răspundă.

Bătrânul preot a căzut și el în genunchi în fața tânărului. A scos de la brâu o cruce, pe care a petrecut-o peste gâtul tânărului și apoi i-o ascunse sub haină.

- Este crucea de care ți-am vorbit. Am vrut să ți-o dau când urma să vină vremea potrivită; cred că este timpul să ti-o dau chiar acum. În ea este încrustat lemn din toiagul Sfântului Apostol Andrei. Sfântul te va ocroti! Ai credință și speranță, iar Domnul va avea grija de tine!

Galera a plecat din port, pentru a face loc altor corăbii.

Pe mal, bătrânul preot și starostele Niculai se uită după ea cu lacrimi în ochi. În spatele lor este multă lume. Acolo, pe mal, este toată lumea din satul de pescari.

***

Teodora este disperată.

Vestea că va pleca în zori a căzut asupra ei precum un trăznet. Răceala din glasul tatălui o face pe fată să bănuiască că acesta știe ceva.

- Oare tata știe? Știe de Soare? gândi ea.

Dar îi este teamă să-și întrebe tatăl. Și cum oare să-l avertizeze pe Soare de pericol? Ce ar putea să facă fata?

Teodora ar vrea să fugă...Să fugă undeva cu iubitul ei!

Tânăra fată știe că, odată ce va urca pe corabie, ea nu se va mai întoarce niciodată în aceste locuri.

Deja, fata a fost dusă în odaia ei unde fereastra odăii are drugi din fier. Pe fereastră ea nu poate nicicum ieși, iar ușa a fost și ea zăvorâtă. Însuși tatăl ei a însoțit-o până la pragul odăii. Apoi, chiar el a închis ușa și tânăra a auzit cum a fost pus zăvorul. Tânăra încearcă să deschidă ușa, dar nu poate. Ea a auzit bine, ușa este zăvorâtă.

Teodora este întemnițată în propria ei odaie. Aici, fata nu poate face nimic, ea poate doar să plângă.

Iar Teodora nu a dormit toată noaptea. Fata și-a plâns durerea și neputința.

În zori, ușa odăii s-a deschis, iar tatăl său a poruncit ca fata să fie urcată pe corabie. Soldații sunt lângă fată și o păzesc.

Nu a reușit să își ia rămas bun nici măcar de la Ivana. La plecare, în fața casei, totuși a zărit-o pe Ivana care i-a făcut un semn de rămas bun. Ivana însă plângea și ea.

***

Teodora se află împreună cu tatăl său pe galera care se pregătește să plece către Constantinopol. Pe puntea aceleiași corăbii, în lanțuri, se află și un prizonier pe al cărui corp se văd răni și urme de lovituri. Bărbatul cu siguranță suferă din pricina lor, dar pe chipul lui se citește totuți un zâmbet ciudat. Deși suferă, bărbatul pare sfidător.

El bolborosește cuvinte într-o limbă necunoscută Teodorei, iar ceea ce spune pare precum un descântec. Bărbatul o vede pe Teodora și se oprește din bolborosit.

Fata se apropie de el și îl privește: bărbatul are buzele uscate de sete, iar rănile bărbatului trezesc mila tinerei. Teodora ar vrea să-l ajute, măcar cu puțină apă să-i stingă setea. Un soldat îi spune însă Teodorei să aibă grijă, căci prizonierul este un șaman, un vrăjitor din neamul pecenegilor de care chiar și ei, soldații se feresc. Acesta este de altă credință și se închină unor zei păgâni. Dar fata nu-l ascultă și se apropie și mult de vrăjitorul legat în lanțuri. Vrăjitorul continuă să o privească pe Teodora și, în limba fetei, spune:

- Tu nu ai lanțuri, dar și tu ești prizonieră!

Fata izbucnește în lacrimi.

- De ce plângi? Nu are rost. Acceptă-ți soarta! îi zice vrăjitorul.

Teodora nu mai poate să își ascundă durerea și vorbește:

- Plâng după bărbatul pe care îl iubesc. Voi pleca pentru totdeauana din acest loc și nu stiu dacă el este viu sau mort. Aș vrea să-l văd pentru ultima oară. Să stiu măcar dacă mai trăiește!

Vrăjitorul a văzut disperarea din ochii fetei și o întreabă pe Teodora în șoaptă:

- Ce ai face pentru bărbatul pe care îl iubești?

- Orice! raspunde fata.

- Ți-ai da viața și sufletul pentru el?

Teodora, în deznădejdea care a cuprins-o, răspunde vrăjitorului:

- Mi-aș da viața și sufletul pentru bărbatul pe care îl iubesc! Îl voi aștepta și o mie de ani!

Vrăjitorul ridică atunci capul și privi țintă în ochii ei:

- Dă-mi sufletul tău pentru o mie de ani și o să-l mai vezi o data, chiar azi!

- Vreau să-l văd! Îți dau tot ce-mi ceri! a spus, fără să clipească, Teodora.

O clipă mai tîrziu, vrăjitorul începu să bolborosească din nou în limba necunoscută, parcă spunând un descântec… sau poate aruncând un blestem…

***

Galera pe care se află Teodora și-a dezlegat odgoanele și părăsește portul cetății. Vâslele se scufundă în apă, iar vâslașii, în ritm de tobă, pun corabia în mișcare către capitala imperiului. Corabia este încărcată cu aur și argint, taxe datorate împăratului de această parte a imperiului. Corabia este grea, iar efortul vâslașilor- pe măsură. Iar drumul până la Constantinopol este atât de lung...

Pe corabie se află și tatăl Teodorei, înaltul funcționar al palatului. Nobilul privește cu îngrijorare cetatea pe care o lasă în urmă. Oare va rezista ea primejdiei? se întreabă nobilul. În sufletul bărbatului există însă îndoială.

O a doua corabie- încărcată și aceasta ochi- o urmează pe prima. Ea transportă soldați, dar și bucate pentru capitala. Vinul și grâul Dobrogei au mare căutare la Constantinopol. Cele două corăbii sunt împinse la vale atât de truda vâslașilor, dar și ajutate de vânt și de curentul apei. Ele despică cu pintenul din prova apele fluviului și pare că nimic nu le poate opri.

Dar, pe cât de ușor coboară pe fluviu cele doua corăbii, pe atât de greu urcă pe Dunăre o altă corabie. Și aceasta este tot o galeră, iar la bordul ei se află soldații trimiși către cetatea Durostorumului, pentru a o întări. Aceasta a fost porunca înaltului funcționar al palatului.

Pe galeră, vâslașii trudesc din greu pentru a învinge curentul apei și a înainta, în sus, pe fluviu. Pe această corabie, printre vâslași se află și tânărul Soare. Înlănțuit de vâslă, el cunoaște acum durerea biciului. Acum galera nu-i mai pare frumoasă. Vorbele Teodorei au căpătat însemnătate. Teodora avea dreptate! Viața condamnaților pe o galeră este îngrozitoare. Aici viața are un singur rost: să tragă la vâslă!

În timp ce corabia sa urcă, Soare vede două corăbii ce coboară pe fluviu. La bordul uneia dintre aceste corăbii se află Teodora.

Fata privește și ea galera care se apropie, cum luptă să învingă curentul apei și să urce către cetatea Durostorumului. Fata aude ritmul tobei și vede vâslașii care trudesc la vâsle. Corabia ce urcă este foarte aproape… atât de aproape încât fata poate zări fețele oamenilor aflați pe acea corabie.

Un chip îi este însă cunoscut și face ca inima fetei să tresară. Picioarele fetei se înmoaie și ea se ține cu putere de pasarela punții să nu se prăbușească. Acolo, în fața sa, pe acea galeră este chiar Soare, trudind la vâslă în rând cu ceilalți condamnați!

Fata îl strigă, dar Soare nu pare să o audă. Teodora se teme ca nu cumva bătăile tobei să-i fi acoperit strigătul. Dar nu este așa! Băiatul întoarce capul și o vede, iar privirile lor se întâlnesc. Teodora arată precum un înger în rochia ei albă, un înger cu chipul împietrit.

Dar tânărul și-a zărit iubita! El se ridică și o strigă, chiar dacă o ploaie de lovituri de bici se abate pe spatele și grumazul tânărului. Pepeapsa pentru că el a încetat să vâslească! Printre loviturile de bici, tânărul continuă să își strige iubita.

În jurul Teodorei, lumea pare că se prăbușește. Viața pentru fată, dintr-o dată și-a pierdut sensul. Cu sufletul sfâșiat, ea crede că nu mai are pentru ce să trăiască și în clipa următoare, fata se apleacă peste bord și se prăbușește în apă. Preț de câteva clipe, rochia ei albă se mai vede printre valuri, înainte de a pieri în adâncuri.

Tatăl fetei a auzit și el strigătul Teodorei.

***

Soare și-a văzut iubita cazând în apele fluviului. El se smucește în lanțuri, vrând să-i sară în ajutor. Dar lanțurile nu îl lasă și îl țin captiv sub ploaia loviturilor de bici. Tânărul este neputincios: tot ce poate să facă este doar să privească cum iubita lui dispare sub valuri.

Soare își strigă neputința și durerea, dar nimeni nu-l ascultă. Atunci, tânărul își ridică ochii către cer, iar credința puternică din sufletul lui îi poartă ruga către cer:

- Ajut-o, Doamne! se roagă tânărul.

Soare își smulge crucea de la gât și o aruncă în apă, departe, spre locul unde Teodora a pierit în valuri.

- Dacă eu nu pot să te ajut, o va face Dumnezeu! spune el.

Biciul cade iar necruțător pe spatele tânărului, care se prăbușește peste vâsla din fața sa, în timp ce corabia îl poartă nepăsătoare în sus, pe Dunăre.

***

Înaltul funcționar al palatului și-a văzut fata prăbușindu-se în apă. El poruncește cârmaciului să întoarcă, dar cârmaciul refuză. Speriat, acesta spun că, de va întoarce corabia, ea va fi lovită de către galera din spate care îi urmează la mica distanță.

Dar nobilul nu aude. Aude doar refuzul marinarului. El scoate sabia și îl amenință pe cârmaci.

Acum cârmaciul se supune, dar corabia din spate vine către ei cu viteză și îi lovește puternic. Cârmaciul a avut dreptate! Lovitura este grea și a venit din lateral. Pintenul corăbiei care i-a lovit, aproape că le-a rupt galera în două.

Corabia lui Kataphloron, încărcată cu aur și argint începe să ia apă, semn că urmează să se scufunde. Speriați, oamenii sar în apă încercând să se salveze. Gardienii desfac lanțurile vâslașilor pentru ca nici ei să nu se scufunde împreună cu corabia. Nobilul este urcat de către soldați, aproape fără voia lui, pe cealaltă galeră.

Dar pentru el acum nu mai exista primejdie. Nu mai există nimic. Privirea lui este tulbure, iar cuvintele pe care le spune par fără rost. Buzele sale murmură întruna:

- Teodora, fiica mea!

Apele Dunării înghit corabia cu tot cu aurul și bogățiile pe care le duce împăratului. Pe acestea oamenii nu au avut timp să le salveze …deoarece oamenii și-au salvat în primul rând viețile lor. Dar nu toți au fost scăpat: pe puntea corăbiei care se scufundă a mai rămas un om înlănțuit de catarg. Pe acesta nimeni nu a dorit să-l dezlege. Acest om este… vrăjitorul șaman.

În timp ce corabia se scufundă, șamanul, în lanțuri își asteaptă moartea, dar pe chipul lui, nu se citește frica. El ține ochii închiși și bolborosește încontinu acel descântec. Atunci când capul i se scufundă sub valuri, pe buzele sale apare un zâmbet care te îngheață. Apa îl trage în adâncuri, în timp ce vrăjitorul deschide ochii și rostește:

- O mie de ani!

***

Capitolul 5

Legenda

Vrăjitorul și-a ținut cuvântul! Înainte să moară, Teodora și-a văzut iubitul. Acum este rândul fetei.

Blestemul este aruncat, iar sufletul fetei aparține, pentru o mie de ani șamanului, acelui vrăjitor din neamul pecenegilor.

După moartea trupului, sufletul fetei nu a urcat nici la cer și nu a coborât nici sub pământ, în iad. Sufletul fetei a rămas prizonier în apele Dunării, acolo unde ea își găsise sfârșitul. Nimeni nu stie dacă din cauza blestemului sau datorită iubirii pe care fata o poartă tânărului Soare.

Sufletul fetei, rămas captiv între apele fluviului, a devenit o umbră, un duh chinuit de suferința găsirii iubitului pierdut.

Oamenii locului spun că fata a devenit o Samcă, adică un duh de care muritorii trebuie să se ferească.

,,Samca Samodiva este o umbra, o creatură a nopții,, spun cu teamă, facându-și cruce bătrânii din satul Galița, de lângă mănăstirea Dervent.

Legenda spune că, atunci când tânărul Soare și-a aruncat crucea în apele Dunării, aceasta s-a rupt și din ea ea căzut bucata de lemn din toiagul Sfântului Apostol Andrei. Dar bucata de lemn- deși numai cât unghia de mare- nu a plutit pe apele fluviului, ci s-a scufundat în apă…cu forța bolovanului care se prăvălește din munte. Iar atunci, când lemnul când a atins fundul apei, pământul a simțit greutatea cerului.

Se pare că sfântului, înduioșat de credința tânărului Soare și de iubirea tinerei fete, i s-a făcut milă de sufletul Teodorei. Așa că Sfântul Andrei a rupt o parte din blestemul aruncat asupra fetei.

Pescarii de la Dunăre povestesc că, în nopțile de toamnă cu lună plină, atunci când liniștea se așterne peste apă și maluri, sufletul fetei iese din adâncurile apelor. Atunci, somnii cei mari care o slujesc pe Teodora, îi deschid calea, iar sufletul acesteia se ridică din apa Dunării. În asemenea nopți, oamenii au vazut în lumina lunii, umbra unei fete în rochie albă care se plimbă pe malurile insulei, printre zidurile cetății de la Păcuiul lui Soare.

Pescarii spun că acest duh care cutreieră malurile insulei, privește în depărtare vapoarele care trec pe apele Dunării. Ei cred că acum fata își caută iubitul. Teodora îl caută pe Soare!

Cei care au avut curajul să-și petreacă nopțile de toamnă pe malurile insulei povestesc că, pe nisipul plajei, în lumina lunii, au văzut uneori urme de pași. Iar urmele pașilor arată că talpa piciorului șchioapătă puțin și pășește doar pe vârful degetelor… poate de teamă ca nu cumva să strivească Sărutul!

Dar blestemul aruncat asupra Teodorei nu va fi veșnic. Povestea spune că, atunci când se vor împlini cei o mie de ani, sufletul fetei va urca la cer, unde aceasta își va regăsi iubitul.

Tot atunci, se va dezvălui unui pescar și comoara din corabia scufundată iar cursul Dunării se va schimba și va scoate la iveală vechea cetate acoperită de ape.

***

Eu sunt încă în barcă, iar în mâinile mele se află undița. Timpul a început din nou să curgă, iar noaptea se lasă peste Dunăre.

Este o noapte de toamnă cu lună plină. Liniștea învăluie apa și malurile. Sunt în picioare cu brațele încordate pe undită. În fața mea, în apă, se află un somn uriaș prins în cârligul undiței. Mă uit în ochii aceia mici și stranii și caut să înțeleg.

Oare acel somn uriaș, mi-a spus o poveste?!

Însă acum ochii peștelui, mici și stranii, mă privesc întrebători. Ei par a-mi spune că este rândul meu: viața lui pentru o poveste. Iar povestea a fost spusă!

Îmi înclin capul, iar buzele mele șoptesc voluntar:

- Du-te!

Brațele coboară undița, iar firul se slabește.

Cu o mișcare bruscă, peștele se smucește și se desprinde din cârlig. O umbră uriașă se afundă în adâncul apei. Peștele va trai! Peștele este liber!

Îmi strâng undița și o așez în barcă, iar crucea din bronz ce are o parte ruptă este tot acolo. Iau crucea și o arunc în apă. Cred că acolo este locul ei.

Pe malul apei, în lumina lunii, lângă zidul cetății, se întrezărește o umbră. Pare a fi umbra unei fete frumoase cu chipul palid, îmbrăcată în rochie albă. Fata stă pe mal și privește către apă.

Teodora mă privește pe mine!

Sfârșit

2023

Despre autor:

Nelu Adrian Paraschiv

Călărași, România

Un fost polițist, pescar pasionat, norocos că s-a născut aici pe malul Dunării.

Nelu Adrian Paraschiv

LEGENDA CETATII PACUIUL LUI SOARE - roman

Nelu Adrian Paraschiv

LEGENDA CETĂȚII PĂCUIUL LUI SOARE

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cristea Viorel sau visul unui om: Muzeul faunei din Calarasi

Cetatea de la Pacuiul lui Soare

Samca Samodiva